Se-adună nămol alb din punctul în care nu mai sunt. Amintirea mea e deja un copil foarte mare care urcă prin aer. Şi se întoarce scuturat de adâncuri precum un copac de zăpadă. Se înmulţeşte peste trup catifea groasă. O temporalitate flască lasă să simt vremuri de sertar cu poze. Locul meu răspunde cu mine fără socoteală,. În stocul vieţii strălucesc becuri ce o rod în coridoare. Drumurile sunt de creion şi mi le şterg ape ce nu circulă. Te ard când eşti gunoi şi .

Din vârful unghiilor se întinde cenuşa,. Prin braţe urcă speriat un băiat difuz. Cu un pulover auriu,. Prin insomnii o rugăciune înceată,. Mai departe sunt văile şi cascadele,. Ce frumoasă eşti mamă! Joi, 26 februarie 2015. M-am gândit la tatăl prietenei mele. Scund de înălţime cu maxilarul pătrat. Care era inspector pe la Direcţia agricolă. În ultimii treizeci de ani. Ce mai înseamnă o fotografie? Ea spunea că în loc de poveşti.